Cum se explică succesul și rezistența PSD? Nostalgiile dreptei românești

Câteva postări de pe contul de Facebook, din 2016-2018, despre ce a fost comunismul inițial pentru opincari și mahalagii și despre disprețul dreptei de la noi față de orice dinamică socială.
 

6 decembrie 2016

Pentru intelighenția paezanofilă, adică pentru întreaga intelighenție românească, urbanizarea postbelică a fost dezrădăcinare. Țăranul român trăia idilic în comuniune cu Dumnezeu, Natura, Căprioarele și Eminescu și au venit sovieticii și l-au dezrădăcinat. Țăranul trăia simplu și frumos, creștinesc și dacic. Era atemporal și de mii de ani cu opincii înfipți în brazdă doinea și vorbea cu mioarele și alte orătănii de pe lângă casă, nevasta included.
 
Pentru milioane de opincari și mahalagii urbanizarea a însemnat o muncă sigură în uzină, mult mai ușoară decât cea de acasă, a însemnat siguranța zilei de mâine, ba chiar a deceniilor de mâine, a însemnat luxul statului la bloc, fără wc în curte. A însemnat televizor, plimbat cu tramvaiul și autobuzul, a însemnat spital și școală, salariu și pensie, tabără pentru copii, bilete prin sindicat la Băile Herculane sau la Olimp. Brusc, perspectiva s-a schimbat. Oameni a căror viață pendula între wc-ul din fundul curții și coada vacii stăteau acum pe plajă la Venus, beau cico, priveau marea și ascultau Margareta Pâslaru. Aveau frigider și aragaz, televizor și radio, poate chiar mașină de spălat, telefon și Dacie. Sau chiar ARO, dacă dădeai din coate și ajungeai ceva pe la partid.
 
Intelighenția a subestimat puterea curentului electric și, vorba lui Marga, a caloriferului. E ceva să nu mai spargi lemne și să nu mai stai la lumânare. De televizor cu Giugaru și Toma Caragiu și radio cu Fotbal minut cu minut nu mai vorbesc.
 
E adevărat că o întreagă elită rurală, culturală și politică a fost exterminată de comuniști dar, în același timp, o întreagă generație de opincari și mahalagii, adică imensa majoritate a poporului român, a primit cadou o nouă viață. Un cadou care i-a fost suficient și de care s-a bucurat măcar două decenii.
 
Evident că un astfel de sistem nu avea cum să supraviețuiască mai mult de două generații. Economia, cu noua industrie în frunte, era butaforie. După încheierea marilor proiecte imobiliare și de infrastructură, de la blocuri la electrificare, poduri și drumuri asfaltate, economia a rămas confuză, cu mâinile în sân, ”Now what?” Fiindcă urbanizarea și economia comunistă au fost doar un proiect social nesustenabil.
 
Dacă pentru prima generație de opincari și mahalagii viața la uzină, bloc, cico, curent electric, fotbal minut cu minut, troleu, salariu lunar, școală și spital, cuplete vesele, macarale și plajă la Olimp, Dacie și frigider a fost un salt uriaș, pentru următoarea generație n-a mai fost suficient. Mai ales că în doar 10-15 ani calitatea vieții s-a prăbușit. În anii 70 noua generație, născută la oraș din vechii opincari transformați în brigadieri și învățătoare, a început să privească în afară și să spere la mai mult. Și cu cât ambițiile erau mai mari, cu atât viața se degrada.
 
Pentru opincarii și mahalagii (adică 85% din populație României) care au prins războiul și foametea de după, anii 50-70 au fost luminoși. Pentru generația născută în comunism erau o normalitate precară și care se degrada rapid. Anii 80 erau deja un coșmar pentru cei care la finalul anilor 60 și începutul anilor 70 visau la o viață ca-n Occident (dar fără exploatarea omului de către om, droguri și capitaliști canibali – și ce povești mai circulau pe atunci).
 
PSD e exact acea parte de Românie. Sunt acele rețele de partid și de stat, de yupiși brigadieri, de foști păstori de gâște în copilărie deveniți ingineri, directori, ofițeri în securitate, funcționari, profesori de filozofie și șefi cu propaganda pe județ. Rețelele pe care se bazează PSD sunt vechi de cel puțin cincizeci de ani. Și chiar dacă oamenii nu mai sunt aceiași și mulți din generația aia au murit, fricile, nostalgiile, problemele, structurile și relațiile sociale sunt aceleași. Economia comunistă și nivelul de trai al anilor 60-70 s-au prăbușit fiindcă erau clădite pe nimic, nu aveau fundație. Dar asta nu înseamnă că fricile și nostalgiile oamenilor nu sunt normale.
 
Vechile rețele sunt conduse și utilizate astăzi de foști activiști sau ospătari deveniți mafioți, membri ai academiilor, doctori și absolvenți ai Colegiului Național de Apărare Carol I, ctitori de biserici și baroni sau chiar conți.
 
”Dreapta”, în loc să vorbească de modernizare, s-a blocat în nostalgii interbelice după o lume care a existat doar în discuțiile de cafenea. A promovat o nostalgie aristocratică în loc să promoveze dinamica socială pe verticală și egalitatea de șanse pentru toți. Nu le-a promis o viață mai bună milioanelor de opincari și mahalagii deveniți salariați și pensionari sau șomeri la bloc. I-a amenințat că-i trimite acolo unde le e locul și o să fie bine, ca înainte, la ‘927. Numai că la ‘927 numai bine nu era. Cel puțin pentru opincari și mahalagii. Adică 85% din populația României.
 
Discursul moralizator care îi trimitea pe opincarii parvenți la locul lor și promova reîntoarcerea la adevărata ordine a lumii (care ne-a vrăjit pe mulți în anii 90, că era cool) a îndepărtat milioane de oameni care voiau să treacă la următorul nivel, nu să se întoarcă la coada vacii, căcăstoare și opaiț.
 

23 iulie 2017

Flagrantă la elita românească post-1989 e nostalgia pentru o societate rigidă, cu dinamică socială și geografică zero, în care orașele și satele sunt populate exclusiv de nativi, în care nimeni nu-și părăsește locul natal și în care clasele sociale sunt distincte și nu există dinamică între ele. E mai vechiul dispreț al elitelor românești (valahe/moldovene) față de ”parveniți” și ”venetici”, față de burghezie și neromâni.
 

2 mai 2018

Puneți-vă în pielea unuia din afara bulei, dintr-un oraș mic, din rural sau mediu muncitoresc, din chițimiile comuniste sau casele cu budă în fundul curții, a cărui viață socială se rezumă la familia extinsă și sărbătorile religioase, pentru care viața spirituală înseamnă televizor și pentru care problema e mâncarea, nu mâncarea sănătoasă. De 29 de ani i se promite marea cu sarea și social e mult mai jos decât era el sau erau părinții și bunicii lui în 1987, 1973 sau 1960.
 
Sănătatea, educația și agrementul s-au izolat și enclavizat. Poporul nu e fericit când elitele se ascund în spatele gardurilor. Libertatea s-a transformat în izolare, iar pensionarii și “proletarii” au acces la mai puțină, educație, sănătate și agrement decât aveau în 1978. Teoretic poate pleca în Barcelona sau Thailanda, practic nu mai ajunge nici la Olimp. Barierele spre o viață decentă, demnă, neizolat în țarcul pulimii, sunt tot mai ridicate și singura armă a “proletarului” a rămas răzbunarea votului.
 
În același timp, obiectivul dreptei intelectuale, a hipsterilor și corporatiștilor, a modernizatorilor și pro-occidentalilor e despărțirea apelor sociale, enclavizarea și izolarea. PSD, un partid de îmbogățiți, măcar a știut să dea maselor speranța că se pot trage de șireturi cu noile elite.
 

22 mai 2016

Din păcate, anticomunismul românesc nu a fost liberal ci rural, tradiționalist și naționalist. Comunismul era rău fiindcă nu era autohton și atenta la “tradițiile milenare”. Noi nu am avut anticomunism de pe poziții liberale fiindcă elitele noastre au detestat liberalismul.
 
Nici măcar în secolul XIX liberalismul nu a fost prima opțiune a elitelor, atunci nașterea și independeța nației era tema numărul unu, naștere pe care o bună parte din elite o vedeau ca renaștere a unei nații mitice de boieri și țărani, deranjați și deturnați de burghezi parveniți, de alogeni și evrei. Elitele politice și intelectuale ale secolelor XIX și XX aveau nevoie de ajutorul Occidentului și de valul de modernizare pentru proiectul național iar modernitatea liberală era pastila amară pe care erau nevoite s-o înghită împreună cu nașterea și indepedența națiunii.
Anticomunismul românesc a fost mai degrabă un refugiu în tradiționalism și naționalism, în nostalgia interbelică a unei națiuni mitice, rurale și pure etnic și religios, nepătată de “rătăcirile” modernității liberale importate cu forța de la un Occident de care aveam nevoie.
 
Începând din 1917 și mai ales după 1940, când comunismul a devenit principalul instrument al expansiunii rusești, anticomunismul românesc s-a confundat cu lupta națională. Anticomunismul românesc s-a cantonat în eliberarea națională și a detestat modernitatea, capitalismul și libertatea individuală la fel de mult ca și marele său dușman, comunismul.Anticomunismul a fost, în fapt, antirusism și a detestat comunismul doar în măsura în care era instrument al Rusiei. Mai mult, a văzut comunismul ca urmaș al liberalismului și modernității. Comunismul și liberalismul erau invazii ale străinilor și modernității care atentau la vechiul mod de viață prefeudal și mitic în valhala obștească și dacică. Dacă în alte țări est-europene foștii anticomuniști s-au împărțit în liberali și tradiționaliști, la noi au rămas toți tradiționaliști.
 
Drepturile și libertățile individuale, statul de drept modern și piața liberă nu au fost niciodată o miză a anticomuniștilor români și nu sunt nici azi. Miza lor e eternitatea secolului X, cu mioare, Ileana Cosânzeana, boierul, preotul, învățătorul, cazanul cu țuică, țăranii, ciobanii, haiducii pe șapte cai și toată recuzita poluțiilor nocturne ale tradiționaliștilor.
 
Photo by elCarito on Unsplash
Translate »